…uimitor… Nu, nu e vorba de o enumerare din familii de cuvinte. E o experiență descrisă sumar. În librăria Universitaria din Constanța, de pe strada Mircea cel Bătrân.
Mergi liniștit pe stradă, îți vezi de gânduri și îți amintești că nu mai ai pix, că ăla mic ți-a comandat rechizite cât o „ listă de bucate împarătești”. Se înțelege de la sine că nu ai scăpare, vei intra în Librăria Universitaria, unde, în pofida strădaniilor tale de a cere tot felul de instrumente de scris, colorat, amestecat, frământat, decupat, papetărie tot dânșii ies câștigători. Le au, le au pe toate. Si de-alea cu sclipici? Si de-alea…de care culoare doriți? Și penar cu inorogi, puf, sclipici, arici? Da. Cu toate de-odată, sau separat. Of! N-ai încotro, le iei.
Un demon al răzvrătirii te încearcă să-i mai provoci: dar caiet de suplimentare, de-ăla de care a cerut Doamna, la clasă? Știi că e trufanda, că nu îl găsești oricum, cu atât mai puțin, așa, la prima încercare, la tejghea. Uite că duduia ți-l pune în brațe, cu un zâmbet dulce.
Nici nu poți să mesteci cum se cuvine înfrângerea, că o altă muncă ți se arată: rafturile ticsite cu cărți. Multe cărți. Si, privind galeș, ceri la duduie cartea aia, despre care știi sigur că nici nu a plecat de la editură, că ai citit tu despre ea o recenzie îndesată, elitistă. Cu o piruetă și o plecăciune, duduia ridică cu o mână cartea cea cu clopoței, că așa pare să sune în mâinile ei. Măi, să fie! Si pe-asta o au ăștia de la Universitaria.
Librăria asta, Universitaria, e cu bucluc, nu pleci cu mâna goală, nenicule, nicicum. Să aveți mare grijă, că vă încearcă la uimire. Dar, spre norocul vostru, nu și la buzunar.